Mi-am dat seama mai demult, dar în ultima vreme a devenit clar. Îmi tot vine să spun că sunt sătul, că mi-e greaţă, că pur şi simplu nu-mi place/m-am săturat sa fiu minţit ş.a.m.d.
Dar aş fi doar încă un ipocrit.
Absolut toţi oamenii – şi mai ales femeile – întâlniţi, care aveau această “rugăminte”, s-au dovedit a nu avea absolut nici o problemă în a încălca vestitul şi vechiul proverb “ce ţie nu-ţi place, altcuiva nu-i face”. Aceste persoane i-ar numi pe mincinoşii lor prefăcuţi si ipocriţi, dar departe de dânşii gândul de a face parte din aceeaşi tagmă!… Aş numi acest “procedeu” culmea ipocriziei, dar mi-e teamă că aceasta a fost depaşită deja din toate punctele de vedere posibile şi imposibile.
Compătimesc oamenii cărora le e frică sa fie ei înşişi, şi se ascund în spatele diverselor măşti de ocazie, se complac în convenienţa şi dulcea ignoranţă a rahatului de zi cu zi şi fug de fericire crezând că de fapt o urmăresc. În ochii voştri rafinaţi – de cunoscator, sunt un criminal, un nebun, un inadaptat. Eu n-am vrut niciodată sa fiu altcineva decât sunt, şi nu port decât o singură mască, imi aprind o ţigară şi fug de rahatul cotidian … urmăresc fericirea crezând de fapt că şi aceasta fuge de mine.
Acestea fiind spuse…
Vreau să mă urâţi, cu toţii, pentru că nu sunt ca voi, pentru că sunt eu şi pentru că mi-e milă & greaţă & râd de (v)oi în fiecare zi, pentru că eu sunt cel ce vă caută sufletul nu în ochi, ci în fiecare vorbă şi mişcare, vă transform în materialele mele de lucru, în studiul meu de caz , în personajele tragi-comice ale unei piese de teatru regizată de un nebun.
Risc să parafrazez un personaj istoric & de film – dar adevărul nu e acelaşi pentru toţi – dacă nu mă urâţi deja, pregătiţi-vă, fiţi siguri că o veţi face.
